Eu îmi bazez viaţa pe certitudini. Cred în ele, de asta pot să-mi pun încrederea, sa mă sprijin şi să mă raportez la aceste axiome imuabile. Dar dacă nu ar fi aşa? Dacă, într-o zi, mi s-ar dovedi că nimic din ceea ce cred nu e adevărat, că mi-am construit viaţa pe o temelie inexistentă? Cu ce aş mai rămâne? Cu palma deschisă şi cu un pumn de nisip care stă să fie spulberat de prima suflare de vânt.
De fapt, pentru ca cineva să-mi distrugă viaţa nu ar avea nevoie să meargă într-atât de departe. Nu ar trebui să-mi demonstreze că valorile mele fundamentale nu există, ci doar să mi le zdruncine până la punctul în care nu aş mai ştii dacă ele pot sta în picioare sau nu. Strategia asta din urmă mi se pare mai periculoasă şi mai dăunătoare decât prima, chiar. Pentru că dintr-un faliment total s-au ridicat oameni, chiar mulţi. Şi astăzi îi privim pe unii dintre ei şi le apreciem tăria şi forţa de care au dat dovadă atunci când a trebuit să treacă prin astfel de încercări. Dar din incertitudine nu se poate mântui nimeni. Nu există ieşire de aici. Nu ai nici un punct de sprijin, nu ai pe nimeni aproape. Nimic nu e ceea ce pare. Ajungi, în felul acesta, să-ţi pui propria fiinţă sub semnul întrebării ... nimic mai devastator decât să nu te mai recunoşti în deciziile tale, să nu-ţi poţi judeca viaţa după succese sau eşecuri din simplul motiv că nu-ţi mai poţi da seama care sunt unele şi care celelalte.
Da, se poate să ajung într-o nefastă zi aici, în locul din care nimic nu mi se va părea familiar şi demn de crezare. Încerc să-mi dau seama ce aş putea face pentru scăparea mea într-o astfel de zi. Nu voi avea mamă sau tată, iubită sau prieteni apropiaţi. Nu voi avea dumnezeu. Nu voi avea bani. Nu voi avea cunoştinţe. Nu voi avea speranţă. Să ma sinucid, oare, într-o astfel de zi? Nu pot ştii ce aş putea face. Dar acum, în minutele de când scriu gândurile astea, aud în mine o voce. E slabă, dar o aud fără încetare. Nu pot desluşi cuvintele, nu-mi dau seama în ce limbă mi se adresează. Dar o înţeleg, la fel cum într-un vis înţeleg ce se întâmplă chiar dacă nimeni nu vorbeşte cu mine, la fel cum înţeleg privirea din ochii tăi, le fel cum înţeleg de ce roşu înseamnă pasiune şi negru înseamnă sobrietate. Şi vocea asta e tot ce-mi trebuie. Ea este exact ceea ce pare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu